Interviu Greșeala pe care o fac mulți părinți când vine vorba despre joacă. Cum îi ajutăm pe copii să fie mai creativi: „Din plictiseală se nasc idei noi“

Copiii au astăzi la îndemână jucării care luminează și scot sunete, ecrane, jocuri, cursuri și activități pentru aproape fiecare oră liberă. Dar ce se întâmplă dacă scoatem instrucțiunile și îi lăsăm în fața unor obiecte simple, fără să le spunem ce trebuie să construiască sau cum ar trebui să se joace? 

Joaca fără instrucțiuni Foto: Pexels

Cu experiență în design, tehnologie și practici creative, Raluca Matache a dezvoltat Zăvoi pornind de la interesul pentru felul în care copiii interacționează cu spațiile din jurul lor și pentru jocul bazat pe instinct, curiozitate și explorare. Ea vorbește într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ despre jocul liber, suprastimulare și motivul pentru care părinții ar trebui, uneori, să reziste tentației de a le găsi copiilor permanent ceva de făcut. În cadrul festivalului multidisciplinar UNFINISHED, Raluca și Zăvoi au creat un spațiu dedicat copiilor, construit în jurul unor obiecte și materiale care pot fi descoperite și folosite liber.

„Weekend Adevărul“: Cum poate influența designul unui spațiu felul în care un copil se joacă și explorează? Ce ar trebui să avem în vedere atunci când amenajăm un loc destinat copiilor?

Raluca Matache: Copiii au deja creierul suprastimulat din natură, mai ales cei foarte mici, pentru că sunt năvăliți de toate simțurile, de toate trăirile lor, care sunt complet noi. Așa că, prin simplitatea designului, prin simplitatea mediului pe care noi îl punem în jurul lor, îi lăsăm să se dezvolte mai natural. Ne ducem la rădăcini, la cum creșteam noi sau generațiile mult anterioare nouă, când nu exista tehnologia, nu exista lumea aceasta condusă de electricitate. Cel mai corect ar fi să spunem că designul ajută prin organizarea spațiului, astfel încât creierul celor mici să se poată duce mai mult spre creativitate.

Copiii au acces la tot mai multe jucării, jocuri și activități organizate. Ce se întâmplă atunci când le oferim un spațiu în care nu există instrucțiuni clare și niciun rezultat pe care trebuie să îl obțină?

Fix asta este ceea ce eu am urmărit. Am testat genul acesta de joacă și mi-a venit natural, pornind de la fetița mea. Ce face un copil atunci când doar îi pui la îndemână niște obiecte, niște texturi, niște materiale foarte simple, din bucătărie, de prin casă, nimic foarte complicat? Rezultatul de multe ori m-a dus până la lacrimi. Mi s-a părut de-a dreptul fascinant să văd evoluția chiar de la o lună la alta, mai ales la vârsta dintre unu și doi ani, când se întâmplă foarte multe schimbări. Să descopăr îndemânarea, să descopăr cum ei imită din ceea ce văd la noi, chiar dacă noi nici măcar nu știm că suntem urmăriți. Atunci când le pui la dispoziție doar spațiul, fără instrucțiuni, ei își fac propriile instrucțiuni din ceea ce văd acasă, din ceea ce este recognoscibil pentru ei. Și este minunat să vezi asta pentru că, mai ales ca părinte, te vezi și puțin pe tine acolo.

„Joaca liberă poate însemna joaca cu pământ“

Ce învață un copil atunci când este lăsat să descopere singur ce poate face cu obiectele și materialele din jur, fără ca un adult să îi arate cum „trebuie“ să se joace?

Cel mai important factor este dezvoltarea senzorială. Generațiile anterioare creșteau foarte mult timp în natură și în jurul casei. Chiar și la bloc ieșeau foarte mult în fața blocului și interacționau mai mult cu pământul, nisipul, juliturile. Integrarea lor senzorială, chiar dacă nu era numită așa pompos, era mult mai reală. Copiii aveau ocazia să experimenteze astfel de lucruri.

Astăzi tindem foarte mult către un mediu steril. Mulți părinți devin foarte îngrijorați în legătură cu siguranța din punctul de vedere al germenilor, virusurilor și așa mai departe, încât pun copilul pe acest piedestal steril și nu îl mai lasă neapărat să interacționeze liber cu lucruri care pot fi mai murdare. Joaca liberă poate însemna joaca cu pământ, cu mălai, cu nisip, cu vopsea, fără să fie „ia pensula și fă așa“, ci ei să simtă textura, ei să decidă ce fac mai departe cu vopseaua respectivă. În primul rând, despre integrarea senzorială este vorba. Dar, desigur, și despre dezvoltarea creativității. Cu cât un copil este lăsat mai liber și cu cât joaca este mai open-ended, cu atât creativitatea lui este, încet-încet, mai stimulată.

Ce oferă materialele simple în comparație cu jucăriile care au deja o utilizare prestabilită?

Multe dintre jocurile moderne se bazează fix pe genul acesta de acțiune: apăs un buton și se întâmplă acțiunea X. Genul acesta de joc, în primul rând, este foarte repetitiv pentru creierul unui copil și, în al doilea rând, îl stimulează pe moment, are acel artificiu de moment, creează dopamină. În schimb, jocul open-ended, mai ales cel care se bazează pe materiale cât mai naturale și, în special, pe texturi cât mai diferite – să simtă rugos, să simtă moale, să simtă greu, să simtă rece, să simtă cald – este cumva și o formă antistres. O paralelă foarte bună pentru jocurile moderne și suprastimulante ar fi, pentru adult, social media – scrollatul sau adicția de un joc. Este foarte ușor să te duci acolo, îți vine foarte la îndemână și clar vei rămâne ancorat în activitatea aceea fără să-ți pui prea multe întrebări. Dar ce primești la sfârșitul acelei activități? Ești cu adevărat relaxat? Ești cu adevărat liniștit? Vei dormi mai bine în seara aceea? De multe ori, răspunsul poate fi nu.

„Explorează ce face copilul tău“

Mulți părinți simt nevoia să organizeze timpul copiilor și să le propună permanent activități educative. Cât de important este ca un copil să aibă și momente în care nu știe ce să facă și trebuie să își inventeze singur un joc?

Extrem de important. Cum și noi, ca adulți, avem nevoie să ne plictisim, și ei au nevoie să simtă plictiseala aceasta. Din plictiseală se nasc idei noi. Observ asta de multe ori și la atelierele pe care le organizez. Chiar dacă eu le promovez ca joacă liberă a copiilor, mulți părinți vin și încearcă foarte mult să le propună ei jocul copiilor: „Uite, ia asta, pune-o aici, fă asta“. Și cumva nu acesta este neapărat scopul. E bine să aibă activități, desigur, mai ales activități sportive sau creative. Dar trebuie avut grijă cât îi ocup din timp și ce face în timpul în care nu face ceva, când este acasă și este doar cu tine. Este vorba despre echilibru. Un copil trebuie să se plictisească.

Ce rol are adultul într-un spațiu de joacă liberă? Cum poate încuraja curiozitatea copilului fără să îi controleze fiecare mișcare?

În primul rând, trebuie să fie atent la siguranța copilului. Vreau să văd dacă este în siguranță și dacă nu perturbă siguranța celor din jur. Acesta este primul lucru pe care îl faci când ajungi la o activitate de genul acesta. În al doilea rând, explorează. Explorează-ți copilul și vezi ce face. Vine la tine, cere ajutorul? Desigur, îi oferi ajutorul. Vrea să facă ceva ce tu nu ai face ca adult, de exemplu, să toarne mălai în oala în care este apă? Lasă-l să facă asta, este în regulă. Explorează ce face copilul tău și încearcă să intervii cât mai puțin. Nu există copil corect sau copil greșit. Sunt copii care vin la părinte și îi cer atenția și sunt copii care ajung la atelier și sunt direct independenți. Sunt în regulă ambele variante. Siguranța copilului este numărul unu. Numărul doi: explorează-ți copilul, vezi ce face și ajută-l în joaca respectivă. Intervenția să fie minimală. Dacă se cere, desigur, se oferă. Dar, dacă nu se cere, nu trebuie să supracompenseze părintele pentru acea lipsă de intervenție, pentru că înseamnă că acel copil are ceva de făcut și se distrează.

Raluca Matache Foto: UNFINISHED

Cum poate fi gândit un spațiu astfel încât copii cu vârste și temperamente foarte diferite să se poată juca împreună?

Din experiența pe care am avut-o cu toate atelierele, a fost foarte interesant să observăm niște fenomene care se întâmplă și în familiile în care sunt mai mulți copii sau verișori care petrec mult timp în același spațiu. Copiii mici tind să fie foarte atrași de copiii mai mari. Li se pare foarte interesant că ei au atâta îndemânare și îi vor urmări în jocuri. Copiii mari vor fi foarte interesați să le explice celor mici ce au de făcut, să se simtă un pas superior și în control asupra jocului. Și se creează această dinamică foarte drăguță între vârstele mai mici și cele mai mari, în care copilul mai mare devine educatorul copilului mai mic. Dar există și copii independenți, copii care nu interacționează neapărat în joacă, ci au joaca lor și rămân foarte ancorați într-o activitate. Am avut un băiețel care a stat o oră întreagă în același loc, la niște tăvițe cu ingrediente. Nu s-a mișcat de acolo și era atât de captivat de ceea ce făcea. Există și felul acesta de a te juca și pot conviețui împreună.

Într-o perioadă în care copiii petrec mult timp în fața ecranelor, cum putem face lumea fizică suficient de interesantă încât să vrea să o exploreze?

Uneori este dificil. Depinde cât de mult se uită copilul respectiv la ecrane. Eu cred foarte mult în puterea echilibrului în viață, și în alimentație, și în ecrane, și în social media, și în orice. Nu cred în extreme. Nu aș spune că ecranele sunt rele oricât, oricând și oricum. În schimb, dacă va veni la un atelier de genul acesta un copil care este foarte mult timp conectat la ecrane, îi va fi destul de dificil să treacă din lumea aceea suprasolicitantă, din lumea digitală, în lumea analogă. Este dificilă trecerea, pentru că stimulii sunt diferiți în aceste două tipuri de activități. Trebuie inclus copilul și în activitățile zilnice, în spălat vase, în băgat la spălat, în făcut de mâncare, în ceva foarte plictisitor, gradual, cât să se detașeze puțin de zona respectivă. Dar dacă un copil nu este deloc inclus în genul acesta de activități, iar timpul lui de joacă sau timpul liber sunt ocupate de ecrane și de jocuri cu multă acțiune, va fi foarte greu și foarte probabil va ajunge la atelier și se va plictisi după primele cinci minute.